Obiectele mele :)

Mane,

    Sunt putine obiecte pe care le-am pastrat de-a lungul anilor... un mic ursulet cadou, un poster cu un citat din Frank Herbert, un tricou cu multe semnaturi... de curand insa m-am "despartit" de un obiect pe care il port din clasa a 7-a :)

   Tin minte ca eram in magazinul Unirea, am ales cu pereche de blugi pentru scoala si mama mi-a spus ca imi trebuie si o curea. Pana atunci nu prea intelesesem eu importanta unui asemenea accesoriu si nici nu ii dadeam mare importanta. In general nu dadeam mare importanta aproape nici unuia dintre obiectele mele de imbracaminte: ai mei alegeau, eu purtam :)
    Cred ca acesta curea a fost unul dintre primele momente in care am ales "constient" ceva. Imi parea foarte masculina, puternica si logo-ul "Motor" imprimat pe catarama m-a convins la prima privire.
     Din acel moment cureaua mea "Motor" a fost alaturi de mine timp de aproape 12 ani: la examene, la cursuri, la conferinte, la intalniri romantice, la cinema, in toate momentele intime atat fizice, cat si sentimentale :P, in vacante si in certuri, la primul accident de masina si la prima prietena, in timpul filmarilor, al nuntilor sau al somnului in fel de fel de mijloace de transport in comun.
    Cand am cumparat-o era mult prea mare pentru mine asa ca i-am adaugat o gaura facuta pe genunchi cu un cui si un cutit de bucatarie... au urmat a doua si a treia gaura... am trecut la gaurile "din fabrica" si, o data cu sedentaritatea mea, au urmat toate celelalte... Cred ca unul din momentele in care mi-am dat seama ca trebuie sa fac ceva legat de posibila mea sanatate din viitorul apropiat a fost atunci cand am ajuns la ultima gaura... Si incet incet in ultimul an, am incercat sa ma apropii de prima gaura. Din pacate fizic nu mai era posibil, asa ca m-am resemnat multumit.
     E interesant ca de-alungul anilor am avut sansa sa port alte curele sau sa cumpar una noua, dar nici una nu m-a multumit indeajuns: erau prea subtiri, prea chicioase, prea fragile, prea aurii, prea prea. Asa ca reveneam la "Motor".
     Acum cateva zile probam o pereche de pantaloni si ma uitam in oglinda si nu-mi dadeam seama ce nu se potriveste. Am schimbat pantalonii, am schimbat camasa, sacoul...si nimic. Dupa un moment relevant ingenuu, mi-am dat jos cureaua si am privit-o cu atentie. Logo-ul masculin "Motor" disparuse de mult, pielea se incretise in multe puncte sensibile si apetitul meu pentru dulciuri ii transformase forma liniara intr-una aproape sinusoidala. Mi-am dat seama ca ma uitam la "primul meu obiect"... primul si probabil unul dintre ultimele care vor mai rezista alaturi de mine aproape 12 ani... fiecare cuta se asemana cu cercurile trunchiului unui copac: ani, intamplari, sentimente, amintiri.
     Am pus cureaua mea "Motor" peste tricourile cu semnaturi din liceu si generala, sub ursulet si langa scrisorile de la prieteni... din cand in cand deschid respectivul sertar in cautarea unui lucru neinsemnat, le vad si pret de cateva secunde imi aduc aminte... si apoi "coditianul" continua :)

Te pup cu drag de "nimicuri",
Al tau,
Tudor

O seara cu Woody :)

Mane,

    Cred ca in seara asta am facut o alegere buna...nu am mai fost la concert la Red Hot si i-am dat biletul lui Ione. Sunt sigur ca s-a bucurat mult mai mult decat as fi facut-o eu :)
    Nu stiu inca sigur de ce in ultimele saptamani (sau poate chiar luni :P) m-am departat usor usor de prietenii nostri... nu mai simt motivatia legaturilor... simt ca am pierdut mult din gusturile comune de la finalul liceului... de aspiratii nici nu mai zic...
    A fost o saptamana destul de obositoare si oleaca nesatisfacatoare la ultima parte a workshopului din Cehia. Credeam ca o sa mearga mai usor si ca scenariul va fi sigur gata pana acum. Insa imi dau seama ca mai am mult de invatat si foarte mult de exersat daca vreau sa spun mai mult decat o prozaica poveste.
   Asa ca aceste sentimente combinate m-au condus sa ma duc singur la film...si a fost o alegere buna. Foarte buna :) Am vazut ultimul film al lui Woody Allen, To Rome With Love. E departe de a fi cel mai bun film al sau, dar umorul si perspectiva sa satirica-pozitiva asupra vietii n-au cum sa nu-ti faca ziua implinita.
    Am avut noroc si langa mine s-a asezat un cuplu in varsta. Doamna statea langa mine si imi era frica ca o voi speria cu rasul meu...dar am fost surpris sa vad ca a ras aproape tot timpul alaturi de mine :) Domnul nu a fost asa convins de umorul "poznas" al productiei, dar m-am bucurat sa-i vad cum ies din cinema brat la brat discutand despre film cu zambetul pe buze....aaaawwww!
    In afara de film, inainte sa intru in cinema, am gasit o carte-jurnal foarte draguta a Ioanei Parvulescu. FOARTE. Am inceput s-o citesc chiar din magazin...am stat jumatate de ora in coltisorul amenajat din cadrul "Divertei" langa un chinez mic, care si el se delecta dintr-o carte cu dragoni (sau ceva de genu' :P) in timp ce probabil isi astepta parintii "expatzi" sa termine cumparaturile.
    Asa ca, a fost un final de zi solitar, dar mult mai satisfacator decat mult asteptatul concert. Poate uneori e mai bine asa... imi vine in minte ce-mi spunea o colega despre scenariul ei:

"Each man with his cave".

 
   Sper sa ai un final de saptamana frumos in "pestera" voastra!

Cu drag "cavernos",
Al tau,
Tudor

De ce Votez

   Doream demult sa scriu oleaca despre acest referendum supercalifragilistic...
Din pacate nu am multe argumente, stiu doar de ce ma duc eu sa votez si ce sperante utopice am.

    Probabil dl. Basescu in cercurile personale este o persoana interesanta, mai mult decat decenta, eleganta si capabila.
Probabil si dl. Boc si ministri sai (sau domnisoara Elena Basescu) sunt persoane la fel de bune si apreciate in viata privata.
Probabil acesti domni si doamne s-au panicat in ultimii 3 ani si aceasta frica i-a impins catre "nimic".

    Dar pe mine nu aceste lucrurile ma supara acum, pentru ca stiu ca multe din problemele Romaniei nu trebuiau rezolvate prin prerogativele prezidentiale.
Pe mine ma supara imaginea presedintelui Romaniei.
M-am saturat sa vad "cocalarisme" din partea presedintelui, m-am saturat de "ha-ha-ituri", de aroganta nefondata.
M-am saturat sa vad cum conducatorul romanilor "ia la misto" si aproape ca isi bate joc de doctori si de profesori... de tineri intreprinzatori si studenti nici nu mai zic...
M-am saturat sa vad cum presedintele promite ca isi da demisia daca "X", si cand "X" se intampla: NU O FACE.

    Eu nu ma duc sa votez "DA" pentru ca sunt de acord cu strutzo-camila democrat-liberala pe sistemul "a Volvo with a gun-rack" :)
Dimpotriva, ma duc sa votez "DA" acum pentru ca la urmatoarele alegeri anticipate sper sa am PE CINE vota...
Chit ca e de la verzi, de la ecologisti sau fac eu propria casuta in buletinul de vot cu Nicusor Dan si votez acolo.

    E o intrebare simpla. DA sau NU. Ati fost sau nu de acord cu comportamentul presedintelui din ultimii ani de zile?
Nu e nimic nelegitim in a pune aceasta intrebare... nu e vorba de comunisti, mineriade, influente absconse sau lovituri de stat.
Multi nu inteleg ca adevarata LOVITURA de stat am dat-o noi: ROMANII.
Noi, care in ultimii 22 de ani am venit la vot cu o prezenta sub 30%,
Noi, care timp de 50 de ani ne-am turnat vecinii si prietenii la Securitate,
Noi, care suntem in proportie de peste 30% turnatori,
Noi, care n-am protestat la timp nici in timpul comunistilor, nici in timpul acestei fragile democratii a ultimilor 20 de ani;
Noi, care vrem sa traim mai bine dar ne e lene sa facem o alegere, ne e lene sa propunem si sa sustinem pe cineva cum trebuie;
NOI.

    Poate va faceti timp astazi sa raspundeti si voi la intrebare...din concediile de peste granita, de la munte, mahmuri dupa concertele de aseara de la mare, din Vama sau abia iesind din cluburile din centrul vechi, luati-va 30min. din timpul pretios al acestui week-end cu cod-galben si aflati unde puteti vota si spuneti-va parerea...

    E o intrebare simpla. Si eu o sa raspund DA.
Da, vreau sa ma reprezinte cineva care sa stie sa ma minta frumos.
Da, vreau sa visez ca o sa am pe cine vota in cateva luni.
Da, vreau sa sper ca din rau mai mic in rau mai mic vom ajunge la bine.
Da, vreau sa cred ca putem mai bine decat "cocalarismul" de pana acum.
Da, vreau sa stiu ca parerea mea conteaza... cel putin pentru ego-ul meu idealist :)

Despre Prieteni

Draga mea,

    Mooooor de foame :) Tocmai am ajuns intr-un mic orasel de langa Bratislava pentru un workshop si un festival de film... si evident am ratat pranzul si acum de abia astept sa ies sa caut ceva de mancare.

    Cand am vazut emailul tau chiar credeam ca o sa incepi ironic cu "sunt insarcinata" :P... nu m-as fi suparat, ba din contra :D chiar daca as fi pierdut pariul facut cu Ovi si Flavius, deja incepeam si ma uitam la carucioare.
   
    Imi dau seama ca pentru tine (si pentru voi) e o perioada sensibila si plina de incercari. Nu stiu ce  sfat ti-as putea da sau ce ti-as putea spune ca sa zambesti oleaca. Ceea ce stiu cu siguranta este ca esti unde, cum si cu cine trebuie si ca toate se vor aseza la un moment dat. Si in caz de panica, ma suni si apar si eu ca o florica cu shaorma si sarmale si tort si telemea buna si alea alea :D

   Eu am fost oleaca suparat pe mine si pe prietenii nostri dragi in ultimele saptamani... Desi nu sunt genul care crede intr-o mare si unica dragoste, ci in multitudinea de "jumatati", eu eram convins ca relatiile cu prietenii sunt sau ar trebui sa fie mult mai trainice... daaar m-am inselat :|
    Mi-am dat seama cat de usor inlocuibil sunt si m-a cuprins oleaca un sentiment de volatilitate a propriei persoane. Realizez ca n-am cum sa fiu important in viata unui numar mare de oameni, dar credeam ca macar pentru cativa as putea fi ceva mai special... Eu cred ca un prieten devine o bucatica din sufletul meu, si eu la randul meu speram sa am acelasi impact asupra lui. Dar nu-i asa... si m-am intrista oleaca... Ciudat a fost ca aceasta stare s-a dus intr-o directie de "nesiguranta".   O nesiguranta in propriile puteri, in propriile idealuri si vise, in sistemul din jurul meu.
    Cred ca sunt un "animal" mult prea social si cand punctele de referinte se schimba radical, atunci parca nu mai am de ce sa ma agat.
De ce sa ma mai chinui sa fiu dragut si sa placut de toata lumea? Pot la fel de bine sa stau acasa, singur, sa lucrez, sa vad filme, sa ma bucur solitar de micro-universul meu.
De ce sa incerc sa ii ajut pe altii si sa-i fac sa se simta mai iubiti sau mai plin de incredere in propriile puteri? Pot la fel de bine s-o faca altii.
De ce sa fiu CEVA pentru cineva cand poate aproape orice altcineva sa fie tot CEVA pentru acele persoane?
    Aceasta lipsa de individualitate ma macina... probabil dintr-un egoism echivoc. Doresc sa fiu mai mult, cand, de fapt, nu e nevoie si nici nu e apreciabil.

   Cam astea au fost lamentatiile mele din ultimele saptamanai si acum trec mai departe :)
De maine incep un fel de workshop in care voi lucra la un proiect de mediu-metraj cu mai multi profesori, producatori, distribuitori... sper sa le placa scenariul si sa-l aduc la o forma mult mai "elitist-comerciala" pana cand incepem filmarile la el in toamna.

   Al tau visator pupicios,
 Tudor

p.s. Este incredibil cum am inceput aceasta "scrisoare" rupt la 11 azi dimineata si o termin la 12 noaptea, dupa o sticla de vin cu colegele, tot rupt :)

Combinatia perfecta de ALIEEEEENI

Mane,

   Dupa ce am vazut ca nu te-a impresionat prea mult ultimul film al lui Ridley Scott, am fost foarte curios sa inteleg de ce... si dupa ce l-am vazut de 2 ori tot nu inteleg de ce.
   Stiu ca mie imi plac multe tampenii... imi plac filmele cu roboti si explozii, imi plac filmele cu povesti siropoase chiar daca nu au perspectiva cea mai originala, imi plac filmele cu tineri care fac o gramada de prostii impreuna si totusi scapa cu o lectie invatata... Dar faptul ca imi plac, nu inseamna ca si cred ca sunt filme "foarte bune" intr-un sens mai obiectiv. Stiu ca Transformers 3 nu merita mai mult de 6 din 10, dar imi place pt. ca ma face sa ma simt bine...eu cu mine insumi si imaginatia mea bolnava... la fel stiu ca si 4 luni 3 saptamani si 2 zile este un film care merita nota 8 din 10, dar nu imi place deloc pt. ca nu m-a atins, nu m-a sensibilizat, nu a reusit sa ma faca sa empatizez cu personajele lui. Daaaar, Prometheus nu se inscrie in cele 2 categorii de mai sus.
    Filmul este exact ce am crezut ca o sa fie. Daca tu imi spui ca in momentul in care ai vazut trailerul filmului ai crezut ca o sa fie ceva in stilul asta (Inception) saau astalalt (Space Odyssey) inseamna ca, in acest caz, ai fost un visator incurabil. Stim ca campaniile de prezentare, teaserele, trailere, afisele vand ceva mai mult decat filmul in sine...exact cum stim ca reclamele de tipul celei celor de la Vodafone sau Cola nu ne vor aduce mai multi prieteni si nu au cum sa ne faca fericiti cu adevarat... Nu zic ca teaserele filmului nu au fost foarte creative, dar uita-te atent la trailer inca o data si spune-mi sincer daca chiar credeai ca o sa fie ceva mai mult decat Alien-ul original.
   Din punctul meu de vedere filozofia din spatele actiunii si sf-ului e mai mult decat indeajuns... Este povestea unei femei care incearca sa-si demonstreze existenta lui Dumnezeu, care uita de sfatul tatalui ei si pana la urma, dupa ce realizeaza incompententa intrebarilor puse, isi da seama ce este cu adevarat important. Nu "cine ne-a creat si de ce?" e intrebarea pe care trebuie sa ne-o punem, pentru ca vom ajunge tot timpul la probleme de tipul "ce-a fost intai: oul sau gaina?" si "da' pe Dumnezeu cine l-a facut?".
    Dupa film, ne dam seama ca marea intrebare este "ce conteaza cu adevarat pentru noi?" si raspunsul e simplu: dragostea. Eroina nu plange in film ca nu a vorbit cu "creatorii"...ea plange pentru ca nu poate avea copii, nu poate vedea rodul iubirii ei pentru barbatul care o insoteste... ea plange pentru ca el moare, pentru ca toata "excursia galactica" a vrut s-o imparta cu el... Capitanul, cel mai "normal" personaj, enunta ideea regizorala simplu si frumos (poate chiar PREA EVIDENT daca stau sa ma gandesc acum :P): "daca nu poti fi langa ce iubesti, iubeste ceea ce ai" --> Adica nu mai pierde timpul cu intrebari la care nici un raspuns nu o sa fie bun, bucura-te de viata pe care o ai si fa tot ce poti mai bine cu ea: IUBESTE. Personajul lui Charlize cauta aceiasi confirmare a iubirii in tatal ei...ea strabate un intreg univers pentru a-i fi alaturi cand moare.
    Pana si titlul filmului sustine ideea: Promoteu a incercat sa-i ajute pe oameni sa fie ca zeii si a suferit... Oamenii nu trebuie sa incerce sa fie zei sau sa se ia la intrecere cu acestia pentru ca nu le va aduce multumire...vezi insasi creatia abominabila "ariana" robotica sau mandria miliardarului care isi permite sa viseze ca va trai vesnic. Pana si acestia doi au o nevoie acuta de dragoste... robotul aproape ca incepe sa aiba sentimente in incercarea lui de a-si face creatorul mandru, iar creatorul lui vede in acesta aproape o persoana reala catre care isi poate redirectiona sentimentele paterne.
Multi inteleg legenda lui Promoteu sub ideea ca "vai ce rai sunt Zeii ca nu ne lasa sa fim ca ei", insa filmul o prezinta exact opus: "oamenii nu au capacitatea de a duce pe umeri puterile zeilor".
   Toata aceasta filozofie este concentrata in structura pildei "Intoarcerea Fiului Risipitor", dar localizata intr-un mediu s.f. cu ceva actiune si elemente horror. Eu sincer cred ca Ridley nu a vrut sa spuna ceva mai mult sau mai profund decat ceea ce a spus... mie mi se pare indeajuns de clar si indeajuns de comercial. E aproape o ratie perfecta intre cele doua...nici nu nauceste filmul cu un nivel psihologic "nolan-ian", nici nu acopera tot cu explozii "bay-ene".
    Intrebarile "retorice" puse de cei de la "Red Letter Media" mi se par foarte naive si pe sistemul "n-am chef sa inteleg, asa ca pun intrebari ce singur o sa-i dea peste cap pe toti"... Eu am raspunsuri coerente si logice pentru TOATE intrebarile lor, dar pur si simplu nu am rabdare sa le scriu aici...
   Cred ca multi fani entuziasmati uita ca se uita la un FILM. Uita ca vin la un FILM regizat de un om care face SHOW, nu filozofie... dar show-ul lui e bun, e organizat, si stie ce vrea sa transmita... trebuie doar sa nu fim snobi si sa "contextualizam" putin totul.
    Repet filmul nu e perfect, dar e un film de 7.5 din 10... nu e genial, dar e un film pe care l-as vedea si a 3-a oara pentru ca este o lectie de cinematografie... nu e de Cannes sau Oscar, dar e un film care ma face sa-mi pun destule intrebari daca sunt genul care mai discuta oleaca de film si dupa ce-a iesit din Mall.

   Acestea sunt argumentele mele...subiective, pasionale, dar sincere... poate ma insel, dar cand ma uit la ce spun criticii si publicul, vad ca sunt undeva pe aproape si eu.

Cu mult drag si sper ca nu te-a plictisit verva mea,
Al tau mancator de pop-corn,
Tudor

Despre Cuvinte si alte sentimente

Draga mea,

   Nu stiu de ce simt nevoia sa scriu uneori ceea ce imi bantuie mintea... probabil din frica... frica ca voi uita... frica ca voi pierde ce simt acum... si poate pentru ca simt nevoia sa explic. S-ar putea ca aceasta "supra-explicare" sa fie defectuoasa, dar pe mine ma linisteste.

    Vreau sa-ti scriu despre cateva lucruri pe care nu le pot numi...si nu pentru ca sunt prea vulgare sau promiscue, ci pentru ca nu exista cuvinte pentru ele. De aceea compunem cantece, de aceea scriem poezii, de aceea pictam sau dansam... incercam sa patrundem in inefabilitatea vietii noastre.
    Cand am descoperit acest cuvint ("inefabil") la o lectie de limba romana in clasa a 9-a mi s-a parut foarte simpatic si totusi atat de "teoretic"... Cum adica cream un cuvant pentru ceva ce nu exista cuvinte?! Cum adica nu exista cuvinte pentru anumite lucruri?! Cuvintele nu definesc deja totul?!
    Mi-au trebuit cativa ani pana sa inteleg la ce se referea poetul :) si cred ca as vrea si eu sa inventez cateva cuvinte...
 
    Ar trebui sa inventez un cuvant pentru cresterea batailor inimii in momentul in care o imbratisare cu un prieten(a), fata de care pana atunci nu aveai sentimente unitare, se transforma intr-un sarut prelungit...si incet incet corpurile ating o limita a palpabilului...

   Ar trebui sa inventez un cuvant pentru momentul in care iti dai seama ca te-ai indragostit... momentul acela atat de exact in care totul se schimba, in care brusc realizezi ca se poate din nou... in care bucuria propriei pasiuni e atat de mare indiferent daca celalta persoana iti impartaseste sau nu sentimentele.

  Ar trebui sa inventez un cuvant pentru imbratisare cu un prieten care ti-e drag... si el si ea stiu ca sunt doar prieteni, dar au nevoie de caldura aceea care ii face sa se simta iubiti, ii face sa doarma linistiti, ii face increzatori in propria persoana...lumea din jur i-ar perpece ca "iubiti", dar ei de fapt doar se cunosc intr-un fel atat de tandru incat le permite sa-si ofere afectiunea neconventional.

   Ar trebui sa inventez un cuvant pentru sentimentul acela "veros" in care iubesti, dar cealalta persoana te iubeste "diferit" sau poate nici ea/el nu stie exact ceea ce vrea, ce simte, ce are nevoie... acel sentiment pe care nu vrei sa-l destrami incercand sa afli mai multe de la persoana pe care o iubesti, si preferi sa o/il privesti de la distanta, sa-ti traiesti mica pasiune de unul singur decat sa risti adevarul.

    Ar trebui sa inventez un cuvant pentru momentele pline de tensiune in care crezi ca orice mesaj/scrisoare/email/telefon vin de la el/ea... momentul in care tresari si fugi spre telefon sau calculator sperand sa auzi vreo veste de la persoana iubita, insa nu ai noroc...e un mesaj de la vodafone cu vreun concurs sau promotie absurda...

     Ar trebui sa inventez un cuvant pentru starea lipsita de ratiune dupa un dus scurt, in care stai aproape dezbracat "jumate-tolanit" pe pat sau fotoliu si iti simti corpul ca o bucata de carne inepta... in care simti aproape cum timpul trece pe langa tine si curentul lasat in urma lui face ultimele picaturi de apa aflate pe pielea ta sa para mult mai reci decat sunt...

   Ar trebui sa invetez un cuvant pentru iubirea pe care o avem fata de fostii-iubiti... sentimentele bizare care ne imping sa le ducem lipsa, care ne creeaza dor si o pasiune care stim ca nu are finalitate, dar totusi incercam... ne ranim si mai tare uneori... gresim, insa continuam sa o facem pentru ca nu ne putem abtine... ce-am iubit nu se uita...

    Ar trebui sa inventez un alt cuvant pentru "te iubesc"...un cuvant care sa nu aduca toata incarcatura social-istorica pusa pe seama acestei declaratii... un cuvant care sa fie simplu si sincer... un cuvant care sa nu arunce greutate asupra persoanei careia ii este oferit... un cuvant prin care el/ea sa inteleaga, sa zambeasca si sa se bucure ca sunt apreciati, fara sa simta obligatia de a-si schimba comportamentul fata de indragostit.

   Acum inteleg de ce avem nevoie de poezii... de Damien Rice... de Jeux d'Enfants... de Camil Petrescu...


   Daca ai ajuns pana aici, draga mea, poate m-ai inteles putin mai bine... si poate va trebui sa inventez un cuvant pentru sentimentul tau divergent din acest moment...


Cu "un cuvant dragastos neinventat" in locul uzitatului "cu drag",
al tau, Tudor




   

Cum sa Iubim

Mane,

    E foarte cald la Bucuresti... sau cel putin era pana ieri cand a inceput sa ploua si va mai fi pana maine :)

E o perioada in care ma simt destul de inutil... mi se pare ca ceea ce fac nu e indeajuns de folositor sau ca as putea sa fac mult mai multe.

    Week-end-ul acesta ar fi trebuit sa fie 2 zile de petrecere acasa... ar fi fost un gratar cu prietenii alor mei sambata... MULT gratar... salate... bere... vin de casa si palinca. Probabil s-ar fi cantat si discutat politica pe terasa si cativa invitati ar fi ramas peste noapte. Pentru ca zilele lor de nastere sunt apropiate, probabil si David si-ar fi chemat mai multi prieteni si l-ar fi innebunit pe vecinul nostru sociopat si apoi ar fi stat toti ciorchine in fata monitorului sau a plasmei cu Xbox-ul dat pe Mortal Kombat. Mama ar fi fost foarte obosita si putin suparata pentru ca nu are timp sa se linisteasca si trebuie sa aibe grija ca toata lumea sa fie multumita.

    Eu probabil as fi ajuns mai tarziu...am avut o nunta sambata si un botez duminica :) As fi ajuns putin dupa miezul noptii. As fi auzit muzica si zgomotul din spatele curtii si as fi mers spre veranda sa-i salut pe invitati... le-as fi zis "Buna Seara!" si cand tata m-ar fi vazut i s-ar fi luminat privirea si ar fi zambit... m-ar fi luat in brate si m-ar fi tinut langa el putin timp... probabil ar fi inceput deja sa vorbeasca oleaca in engleza datorita vinului de casa sau l-ar fi luat la intrebari pe Flavius sau pe cei cu care ajunsesem si eu acasa de la eveniment... si nu i-ar fi lasat sa plece pana nu i-ar fi descusut putin despre viata lor amoroasa si proiectele fiecaruia de viitor... ar fi fost putin ironic si ne-ar fi dat de baut... noi am fi refuzat mai mult ca sigur, dar nu s-ar fi suparat...ar fi fost foarte bucuros ca ne vede langa el...

    Ar fi venit 2 torturi si am fi cantat si facut multe poze... Dupa 15-20 min, ne-am fi retras si eu as fi mers sa ma culc... l-as fi pupat pe tata inca o data si as fi vazut ca era bucuros... ar fi fost o zi in care uita de problemele cotidiene, de oamenii prosti care-i faceau nervi, de oamenii rai care-l intristau, de oamenii nesimtiti pe care incerca sa-i evite, dar de care dadea la tot pasul...

     Dupa ce marea parte din invitati ar fi plecat si ar fi ramas doar cei mai apropiati, ar fi venit si mama la masa... bucuroasa ca a terminat cu treaba si ca acum totul e curat si aranjat. Ar fi baut si ea un pahar de vin cu ei si, daca ar fi simtit ca e prea obosita, ar fi fumat si una tigarile prietenilor ramasi. 

    Eu as fi adormit auzindu-i pe ei discutand si razand...m-as fi bucurat in sinea mea ca bucuria lor acopera latratul cainilor vecinului de vis-a-vis. Ar fi fost o zi frumoasa...

    Sunt multe lucruri pe care le invatam inconstient de la parinti. Le preluam obiceiurile si gusturile... le repetam temperamentul si greselile... le continuam munca si stilul de viata... uneori incercam atat de mult sa fim diferiti de parintii nostri incat ajungem incredibil de "aidoma" lor.

    Am invatat multe de la tata... nu neaparat lucruri exacte sau palpabile, ci mai mult legate de comportament si sociabilitate... eram surprins uneori cat de "ca el" reactionam in anumite situatii, desi de fata cu el eram mai tot timpul in contradictie :)

    Insa, de departe, de la tata am invatat cel mai mult cum sa iubesc... El ne iubea.... isi iubea familia enorm... si era o bucurie fizica... i se putea citi in ochi... cand eram toti in jurul lui la masa, in concediu, la un film, la munca era fericit... era in mediul lui... si cand unul dintre noi lipsea, simteam cat de mult ii duce dorul si si-ar fi dorit sa fim toti acolo...impreuna.

   

    Eram cu fetele la un ceai si o cafea saptamana trecuta si chiar vorbeam cu Catalina despre cum se dezvolta iubirea intr-o relatie si cum pasiunea ajunge dupa mai multi ani sa fie plafonata de familiaritate si comoditate, lasand in urma dragostea...dar un altfel de dragoste...nu neaparat pasionala, cat trainica... 

    Eu, in romantismul meu utopic, nu eram de acord... Eu am vazut ca pasiunea asta creste in fiecare an... am vazut cupluri casatorite de zeci de ani, care traiesc mai intens emotional decat orice adolescent feminizat... am vazut familii care se deschid ca o floare atunci cand sunt cu totii la o masa... si am vazut cum bucuria din ochii tatalui meu era aceiasi de cand m-am nascut pana cand am terminat facultatea... am vazut cum aproape plangea de bucurie cand ne iesea ceva frumos... un film, un exercitiu, o compunere... 

    In seara dinaintea accidentului era foarte bucuros. Ii aratasem first-cut-ul de la filmul de prezentare a Scolii de Aviatie si Radu era unul dintre "actorii" principali. I-a placut mult cum a iesit si avea lacrimi in ochi cand ne-am dus sa ne culcam... facusem ceva frumos impreuna.

    Nici nu mai stiu daca am apucat sa ne zicem "Noapte buna"... eram foarte obositi cu totii. 

    Nu stiu daca multi copii invata ce trebuie de la parintii lor... nu stiu daca toti parintii sunt chiar in masura sa-si educe copii... nu stiu inca multe lucruri despre lumea in care traiesc... si poate aceasta "naivitate organizata realist-romantic" ma ajuta sa trec de la o zi la alta...

    Insa, ceea ce stiu cu siguranta este ca o sa incerc sa-mi invat copii sa iubeasca. O sa incerc sa-i iubesc "cu lumina din ochi" exact cum ma iubea tatal meu. O sa incerc sa-i fac pe cei din jurul meu sa inteleaga cat de important este ca aceasta "iubire pasionala a ochilor" sa nu dispara niciodata.

    Nu e indeajuns sa fim iubiti si sa iubim... trebuie sa iubim cum trebuie...si tatal meu stia cum.

Te pup cu ganduri dragastoase,

Al tau iubaret,

Tudor